E ciudat cum fapte minore apar de nicaieri si ne influenteaza mai mult decat suntem pregatiti sa recunoastem...Poate ating o coarda sensibila care astepta de mult cuminte gata sa rezoneze odata...nu stiu...Cert e k anumite intrebari care raman fara raspuns ajung sa schimbe ceva in noi...macar suprafata daca nu esenta.
Repetam zilnic aproape inconstient k nu exista lucruri pe care sa nu le putem realiza, ci doar neputinta...pana la urma de cele mai multe ori habar n-avem cine suntem daramite ce suntem in stare sa realizam...uneori se intampla sa avem vise care apar de nicaieri, care par a fi smulse din imaginatia unei persoane cu totul diferite si cu toate astea ajung sa faca parte din noi sa redefineasca o parte ascunsa sau sa dea nastere uneia noi...si am dori sa ne cunoastem mai bine, am dori sa dam glas unui nou fior care ne strabate fiinta si cu toate astea nu stim cum...cautam calea si de fiecare data ajungem sa ne impotmolim...si realizam k indiferent de cat de mult am vrea sa fie altfel, personalitatea si imaginea de sine construita cu meticulozitate de-a lungul timpului are un cuvant greu de spus si ne face sa ne invartim in cerc, revenind mereu la ce stiam in momentul precedent...poate k timpul si experientele zilnice de toate felurile permit din cand in cand k cercul sa se largeasca, ne permit sa vedem si sa gustam de fiecare data mai mult inainte de a relua traiectoria...dar suntem la fel de ingraditi de fiecare data...pentru k ne invartim cu o viteza direct proportionala cu teama care ne ghideaza mai mult decat am vrea...poate dak am slabi ritmul, poate dak am zabovi mai mult in calatoria noastra am descoperi o iesire, o cale noua, dar asta ar insemna asumarea unor riscuri noi, ar insemna renuntarea la tot ce stiam pana atunci, la tot mediul interior cu care incet si cu greu ne familiarizasem...si nu suntem pregatiti sa renuntam si sa o luam de la zero, redefinind tot, din strafundul sufletului inspre exterior.
E nedrept sa asteptam salvarea din afara, e nedrept fata de noi pentru k atata timp cat descoperim k ascundem rezerve nebanuite suntem datori sa le exploram...nu ar trebui sa existe reguli scrise sau nescrise despre cum ar trebui sa ne iubim sau sa ne pretuim, ar trebui sa existe doar libertatea de a o face, libertatea de a deschide ochii si de a privi departe, pana in acel punct in care am dori sa ajungem, pana acolo chiar de unde nu mai exista cale de intoarcere...pentru k necunoscutul poate fi teama sau poate fi speranta si pana una alta teama nu a dus niciodata la eliberare sau la cunoastere sau la evolutie...teama reprezinta doar lantul care ne leaga de punctul de start...si cati dintre noi ne bucuram din plin de fiecare moment fara zornaiala lui agasanta pe fundal?
