...

"De cum intrasem acolo, imi fusese clar ca trecuse si ea. Aripile ei zgariasera peretii, lasand urme adanci in tencuiala. In cuptor, painea ramasese nemancata si paharul de vin zacea pe masa nebaut. Marea se ascunsese intr-un colt de camera si pescarii isi lasasera navoadele pline de peste sa putrezeasca in soare. Caci asa e ea, dragostea. Praduitoare. Arzatoare. Face scrum si prapad. Cearsafurile erau facute gramada peste fata care dormea cu genunchii stransi la piept.

In atmosfera, sexul trasese tot aerul si lasase un gol usor parfumat, a amnezie si a strangere. Cusca era acolo si confirmase inca o data faptul ca unele pasari canta chiar si in inchisoare. Storurile trase peste poveste, lumina odihnea praful in revolta membrelor.

Am respirat adanc si o priveam pe fata aia, cu parul strans tot sub o ureche si un picior mai ridicat decat altul. Mirosea a crud si, ciudat, a inceput de trecut. Asa e dragostea, oxideaza multe in jur. Langa ea, urmele erau inca imprimate. Semi-prezente, semi-absente, pasul timpului oprit in prag. Vinul se uscase si isi dadea duhul pe buzele paharelor. Cartile erau necitite la capul patului si hainele zaceau lipsite de suflu peste ele. In tablouri, se intuneca incetul cu incetul.

Asteptam sa se trezeasca fata. Inca ii era bine. Inca zambea incet, cu buzele fragezite de degetele lui. Carne sub asediu. Era ca in primele zile. Era proaspata si nu ii era teama sa-si poarte trupul prin lume. Mandra de el, iubindu-si incheieturile, imbratisandu-si gleznele. Era el. Era el si nimic nu-i refuza, nici nu se indoia, nici nu-i atribuia ganduri ascunse si razgandiri. Fata si trupul ei erau una. Inainte de instrainare, inainte de izolare, inainte de cadere. Baiatul acela cu pielea arsa de soare, barbatul acela din zori, cu barba abia intepand dulci obraji, o imprietenise cu el. Ii descoperise toate cotloanele, pusese degetul prin locurile teribil de moi si-i aratase nescufundarea clipelor. El ii aratase cum sa intre in ea, fara teama si fara intoarceri din drum, sa se priveasca pe dinauntru, sa se priveasca din interior si ei nu-i mai era teama.

Respira incet. Mi-am aprins o tigara si am asteptat sa i se coaca somnul. Sa ii aud crusta de la suprafata gandurilor crapand usor, de caldura si uscaciune. Sa se trezeasca si sa intinda mana dupa paharul cu apa si dupa el. El nu mai era acolo. Plecase si lasase in urma dara unei impliniri. O priveam si ma minunam de nestiinta desavarsirii ei. Ce va face dupa aceea? Cum se va descurca, cum va umple santurile pe care i le sapase el in ganduri? Cu ce mlastini, cu ce nisipuri?

Iubire de femeie de tanara. Cel mai infometat animal, cel mai aspru smirghel, cel mai adanca rupere."

Iubire cu dezbembrari

[Nu stiam cum sa te masor. De la ce capat spre ce infinit. Nici cum sa te iau nu stiam. Te apucam de ce nimeream. Nu primisem nicio reteta, iar dozele mi le administram dupa ureche, dupa impuls si dupa puls. Sigur ca uneori intram intr-un fel de colaps, dar noi ii ziceam orgasm.

Cineva imi zisese, inainte de tine – caci tu imparteai timpul in doua, ante si post - ca trebuie sa caut oameni fericiti. Ca la lumina infloresc mugurii. A functionat o vreme, nu zic “nu”. Ma asezam langa tulpinile lor si roua imi radea in obraji. Era bine, era soare, era cald. Dupa un timp insa, auzeam ceva in spatiul intercostal. La inceput incet, apoi din ce in ce mai tare. Un copil falsa in cor. Unul timid, cu gene lungi, intoarse si chip palid. Nu se armoniza. Nota stridenta. Ii faceam semne. Dadeam din maini catre el, doar pe jumatate convinsa. “Ssst, taci, nu vezi, nu e bine, intri mereu mai tarziu ori mai devreme decat trebuie. Sssst, nu mai canta, misca doar buzele, nimeni nu-si va da seama, pe cuvant, nici macar eu.”. In zadar. Cu cat ma rugam mai tare de el, cu atat dezastrul devenea mai rotund. Pana la urma, harmalaia devenea insuportabila si trebuia sa plec din pulberea de aur care nu ardea pielea si pe care mi-o intindeam fara griji pe pleoape.

Si, dupa aia, ai venit tu. Cu crustele tale. Cu ranile tale. Tot o carne vie. Erai de neatins. Sangerand, pulsand, cu ochii sclipind. La inceput, a rana. Eu aveam tolba plina de lumina furata. Dar nu ti-a pasat. Nu te impiedicai tu in maruntisuri. Ai apucat-o cu amandoua mainile. Ma tineai bine in degete. Ai intins-o pe masa, la cina. Ai turnat vin si paine. Ablutiunile fusesera inainte sa fi venit eu. M-ai mirosit si narile ti s-au umflat. Langa ele, o vena, la incheietura, ti s-a albastrit toata. Ti-era pofta de mine. Si eu am stiut. In clavicula, mi se zbatea o pasare.

Copilul ala ciudat din mine, copilul cu degete stangace si gene lungi, tacuse acum. Se ghemuise intr-o camera si aranja pietricele si nisip in desene necunoscute mie. Nu stiam atunci a le descifra. Azi stiu, dar la ce-mi foloseste? Erau constelatiile tamaduirii. Erau reactiile chimice prin care leacul devine boala.

Te-am vindecat o vreme. Acul si seringa plina aveau doua capete: unul in mine, altul in tine. Prin ele, se efectua schimbul, contaminarea reciproca. La un moment dat, n-am mai stiut cine era donatorul si cine era pacientul. Era o foame continua, care isi schimba inceputul si sfarsitul, era un film pus de-a-ndoaselea, era un cantec fredonat de la sfarsit. Niste constructii circulare incepeau sa creasca intre noi, ferestre si usi peste tot, podele vulnerabile la frig, clante vulnerabile la dragoste, balamale care se rupeau in imbratisari si pereti care se indoiau, plastilina in mainile noastre.

Am inceput sa ne trimitem unul pe altul in lume. Ne intorceam acasa cu obiecte facute din franturi de ganduri, cioturi de conversatii, zat de povesti. Cu ele, ne carpeam casa. Treceam ata prin acul perceptiilor si ziceam ca facem un patchwork din noi insine, ca incropim o instalatie si sigur-sigur cand se va deschide un muzeu de profil, vom fi cel mai aplaudat exponat.

Dar nu ne-a fost de ajuns. Foamea era o gura uriasa, mereu cascata, dintii ne erau excavatoare care sapau in carne. Voiam glorie, voiam faima, eram vanitosi, voiam adepti. I-am luat si pe altii. I-am prins cu priviri violacee, cu ezitari intre cuvinte bine plasate, cu halucinatiile pe care le provocam dintr-o zvacnire a capului dat pe spate, cu un anumit balans intre trup si suflet. Nu ne-am aratat cum eram. Umblam deghizati. Ranile le pastram pentru acasa. Erau plini de lumina furata, unii. Plini de soare, de pamant reavan, plini de ploi, altii. I-am turnat in clepsidre, i-am facut sa simta timpul cu ghimpi, trecerile involburate ale gandurilor si razgandirilor prin oase, senilele clipelor. I-am rupt si i-am lipit la loc cu saliva. Cum fac copiii. Plantam axoni in inimi, iar in loc de maduva puneam apa de violete de Parma.

- Crezi ca e bine asa?

- Mai cerne putin scrum, mai macina niste vorbe. Nu din alea. Din alea tari, zgrunturoase.

- Crezi ca rezista? Nu e prea mlastinos? Prea umed?

- Rezista, rezista, nu-ti face griji. Grijile aduc sapte ani de seceta. Sapte ani de foamete.

- E bine acum?

- E bine, da.]