Ah dragilor,am fost admonestata zilele trecute k ma chefuiesc prea mult si uit de blog :))...ce sa faci?Trebuie cateodata :P
Ideea e k m-am intors cu forte proaspete si cu inspiratia racordata la cote optime...M-am invatat sa fur cate un subiect din fiecare conversatie mai putin banala pe care o port zi de zi...si azi am avut una heart 2 heart cu o prietena si mi-a venit in minte tema acestui post...Oare de ce mint oamenii?oare in ce moment alunecam subtil de la a fi un om sincer si cinstit la ipostaza "omului cu masca"(sa nu-l numim totusi mincinos :) )?
M-am gandit la mai multe motive...probabil unii oameni mint din lasitate,unii din comoditate pur si simplu,unii tin prea putin k sa spuna adevarul si unii poate tin prea mult,la ei sau la altii ....Oare exista minciunele "bune"?....Eu cred k exista,eu cred k oricat s-ar spune k minciuna e minciuna si raneste(subscriu si eu aici,sa nu credeti otherwise) cred totusi k exista minciuni mai albe si minciuni mai negre :)...poate k in spatele lor sta motivul pentru care oamenii mint...acum partea grea incepe odata cu deosebirea lor...pentru k niciodata nici cel care a mintit si nici cel care a fost mintit nu vor fi suficient de obiectivi incat sa faca o departajare "la rece"...
Si totusi care e momentul in care oamenii se pierd pe panta neadevarului?Incepe totul odata cu prima minciuna sau e un punct tricky undeva mai incolo?In ce moment uitam sa privim totul cu ochi mari si sinceri de copil si devenim oamenii ascunsi in spatele propriilor masti?Ce e curios e ca atunci cand suntem mici si teoretic puterile noastre sunt mult mai limitate decat la maturitate, avem mai mult curaj sa fim cine suntem,sa visam ceea ce ne dorim,sa-i infruntam pe cei ce ne ruineaza viziunea asupra lumii....iar pe masura ce crestem devenim din ce in ce mai lasi,ne lasam cuprinsi de frica...frica de a fi ranit,frica de a da gres,frica de necunoscut,de esec,frica de a-i dezamagi pe cei care si-au pus increderea in noi....si atunci in loc sa ii mai avem k idoli pe Wonder Woman sau Superman,ne croim noi un ideal poleit cu visele noastre si il tinem undeva pe post de masca pe care o atasam identitatii noastre atunci knd avem nevoie....nevoie de curaj,de admiratie,poate chiar dak suna paradoxal kiar si nevoie de libertate.....Problema intervine atunci knd te obisnuiesti cu ea.Pentru k incerci sa o dai jos si lumea de dincolo capata o alta dimensiune,un alt contur decat avea inainte si te sperie,si ne intoarcem inapoi,in spatele mastii.....si uiti sa fii tu,si e pacat pentru k tu esti unic asa cum esti,oricine ai incerca sa fii,mai exista cineva fix asa k tine...si...pana la urma de ce sa nu fii altfel?
Cineva se va gasi intotdeauna sa vada dincolo...sa te vada pe tine...sa vada ceea ce esti cu adevarat...si atunci,de ce sa nu iti doresti mai mult de la tine?De ce sa poleiesti masca dupa ultimele tendinte dak in momentele cu adevarat importante nu te ajuta cu nimic?;-)
Take care!
Ideea e k m-am intors cu forte proaspete si cu inspiratia racordata la cote optime...M-am invatat sa fur cate un subiect din fiecare conversatie mai putin banala pe care o port zi de zi...si azi am avut una heart 2 heart cu o prietena si mi-a venit in minte tema acestui post...Oare de ce mint oamenii?oare in ce moment alunecam subtil de la a fi un om sincer si cinstit la ipostaza "omului cu masca"(sa nu-l numim totusi mincinos :) )?
M-am gandit la mai multe motive...probabil unii oameni mint din lasitate,unii din comoditate pur si simplu,unii tin prea putin k sa spuna adevarul si unii poate tin prea mult,la ei sau la altii ....Oare exista minciunele "bune"?....Eu cred k exista,eu cred k oricat s-ar spune k minciuna e minciuna si raneste(subscriu si eu aici,sa nu credeti otherwise) cred totusi k exista minciuni mai albe si minciuni mai negre :)...poate k in spatele lor sta motivul pentru care oamenii mint...acum partea grea incepe odata cu deosebirea lor...pentru k niciodata nici cel care a mintit si nici cel care a fost mintit nu vor fi suficient de obiectivi incat sa faca o departajare "la rece"...
Si totusi care e momentul in care oamenii se pierd pe panta neadevarului?Incepe totul odata cu prima minciuna sau e un punct tricky undeva mai incolo?In ce moment uitam sa privim totul cu ochi mari si sinceri de copil si devenim oamenii ascunsi in spatele propriilor masti?Ce e curios e ca atunci cand suntem mici si teoretic puterile noastre sunt mult mai limitate decat la maturitate, avem mai mult curaj sa fim cine suntem,sa visam ceea ce ne dorim,sa-i infruntam pe cei ce ne ruineaza viziunea asupra lumii....iar pe masura ce crestem devenim din ce in ce mai lasi,ne lasam cuprinsi de frica...frica de a fi ranit,frica de a da gres,frica de necunoscut,de esec,frica de a-i dezamagi pe cei care si-au pus increderea in noi....si atunci in loc sa ii mai avem k idoli pe Wonder Woman sau Superman,ne croim noi un ideal poleit cu visele noastre si il tinem undeva pe post de masca pe care o atasam identitatii noastre atunci knd avem nevoie....nevoie de curaj,de admiratie,poate chiar dak suna paradoxal kiar si nevoie de libertate.....Problema intervine atunci knd te obisnuiesti cu ea.Pentru k incerci sa o dai jos si lumea de dincolo capata o alta dimensiune,un alt contur decat avea inainte si te sperie,si ne intoarcem inapoi,in spatele mastii.....si uiti sa fii tu,si e pacat pentru k tu esti unic asa cum esti,oricine ai incerca sa fii,mai exista cineva fix asa k tine...si...pana la urma de ce sa nu fii altfel?
Cineva se va gasi intotdeauna sa vada dincolo...sa te vada pe tine...sa vada ceea ce esti cu adevarat...si atunci,de ce sa nu iti doresti mai mult de la tine?De ce sa poleiesti masca dupa ultimele tendinte dak in momentele cu adevarat importante nu te ajuta cu nimic?;-)
Take care!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu